final de epoca

timpul are minunata calitate de a se dilata sau contracta in functie de perceptia noastra. ei bine, pentru mine se incheie o saptamana foarte lunga si in acelasi timp foarte scurta in care mi-am permis luxul de a-mi raspunde intrebarii "cum ar fi fost daca...".

nu, nu am fost pe o insula cu nisip alb (unde imi doresc totusi sa ajung la un moment dat), nu am facut cursuri de dans, nu am avut timp sa meditez sau sa imi pun in practica maretele planuri. am stat acasa si am pacalit timpul. mi-am pus obiceiurile de robot in cui si m-am bucurat de liniste, de familie si prieteni, de momentele magice ale lenevelii in patul cald, de torsul pisicii mele.

m-am cautat la doctori (nu asta a facut experienta reusita :P), dar acesta a fost doar pretextul sau nevoia travestita de a iesi din casa. m-am bucurat ca nu am gasit locuri de parcare aproape de locurile in care trebuia sa ajung pentru ca am mers agale pe jos si pentru prima data in multi ani am avut ragazul sau curajul sa privesc in jurul meu si sa vad frumusetea intruchipata in cer, oameni sau case vechi, cu povesti soptite prin vita de vie uscata sau prin obloanele grele.

am fost un spectator disciplinat, ascuns in spatele unei cafele pe care am sorbit-o cu placere la indecenta ora 10 a diminetii intr-o zi oarecare a saptamanii. am cascat ochii mari in foamea de a inghiti cat mai multa din forfota orasului. recunosc ca omul mic si egoist din mine a suras satisfacut cand trecatorii infrigurati ma priveau fie cu o umbra de invidie, fie nedumerire din cauza posturii relaxate pe care o afisam. oricum, eram fericita pentru ca inainte de a ma aseza la masa (pe care am considerat-o o rasplata meritata) am avut parte de cateva semne primite ca bonus. am invatat pe o distanta de 200 de metri ca, desi uneori nu are sens unde te poarta pasii, exista un motiv pentru care mergi intr-o anumita directie, ca daca stii cam ce vrei, dar nu te agati de acel lucru cu disperarea de a nu reusi, ti se iveste oportunitatea. de unde am tras concluzia ca nu trebuie fortat nimic. in plus, ma gandeam pe drum la bunica mea si mi-a aparut in cale o batranica pentru care am luat ceva de-ale gurii. pentru mine a fost un semn ca bunica ma iarta ca nu o port in gand atat de des cat ar trebui si eu insami mi-as dori.

am simtit atunci ca am castigat in fata timpului si as fi vrut sa inghet acolo, sa-mi lipesc nasul de ferestra si sa nu mai fac altceva decat sa ma uit la cel mai mare reality show numit viata.

a fost reconfortant sa ma opresc din impinsul rotii de moara, sa nu cosum resurse participand la bunul mers al lumii. protejata de sticla, fara timpul care sa imi sufle in coaste, am devenit sincera cu mine si cu ceea ce mi-as dori sa mi se intample mai des. Raspunsurile nu i-ar ferici pe cei mai multi, dar macar stiu cum stau.