suparari bubonice

din putul gandirii :P :

supararile adanci sunt precum un cosurile mari si plin de puroi care iti troneaza in mijlocul fruntii. daca nu scoti toata mizeria din ele, se formeaza din nou. unii zic ca e mai bine sa le lasi sa se ususce singure, altii ca trebuie scoase chiar daca ai de suportat toata durerea de dupa si umilinta de a defila o vreme cu roseata pe care nu o poti ascunde decat partial si, mai apoi, dupa ce incepe procesul de vindecare, cicatricele (chiar daca inestetice, sunt totusi un semn dureros al victoriei).

din pacate unii nu pot scapa niciodata de ele.

eu una am chef cateodata sa merg la cosmetica sa-mi curat sufletul.

not 22 anymore

despre empatie si compasiune si despre cum le-am putea "antrena"

am citit acum cateva zile un articol mai vechi aparut in business standard (din pacate nu e disponibil si online, nu-mi explic de ce) numit "Aventuri inbine si rau" care isi propune sa explice stiintific ce sunt generozitatea, empatia si cum pot fi stimulate. iata ce am retinut:

- conform studiilor facute de Milgram(aproape la fel de faimos ca pavlov), cand oamenii obisnuiti sunt pusi sa administreze socuri electrice unor persoane pe care nu le vad, in vasta lor majoritate acestia s-au supus. de unde rezulta ca moralitatea celor mai multi capituleaza in fata autoritatii.

- primatele sunt capabile de acte incredibile de altruism: un cimpanzeu a cules un graur ranit, s-a urcat intr-un copac inalt, i-a desfacut aripile si l-a aruncat in sus ca sa poate zbura. si exemplele pot continua.

- daca oamenii sunt intrebati daca sunt gata sa apese un buton care sa redirectioneze un gaz otravitor dinspre o camera cu 5 copii catre una cu 1 copil, majoritatea spun ca ar face-o; rasponsabila pentru acest gen de raspuns e regiunea din creier dedicata ratiunii si analizei.

- putini oameni ar ucide un om sanatos pentru a-i distribui organele catre 5 pacienti muribunzi; aici regiunea din creierul emotional se revolata la actul de a lua, direct si activ, viata unui om.

- un calugar tibetan torturat a afirmat ca in timpul captivitatii cel mai tare s-a temut ca isi va pierde compasiunea pentru garidenii care il torturau.

- creierul este dotat atat pentru virtuti cat si pentru vicii.

- oamenii cu IQ mai inalt tind sa fie mai altruisti/cooperanti.

- occidentul ii face pe oameni sa simta ca nu au destul ca sa daruiasca.

- cei mai saraci sunt mai empatici cu cei care cersesc, de exemplu.

- oamenii care se simt in siguranta din punct de vedere afectiv tind sa arate cea mai mare empatie fata de straini si si actioneze cu altruism si compasiune. e valabila si viceversa.

- mintea sa poate antrena pentru a cultiva compasiunea.

- autoritatile au o viziune diferita asupra binelui si a raului.

- iertarea a ajutat la pastrarea relatiilor de valoare. actele de rezbunare au actionat ca o descurajare impotrivaatacurilor, tradarilor; il situau pe razbunator ca pe cineva de temut, ceea ce ii punea la adapost teritoriul.

- cand societatea nu are un mecanism de aparare a drepturilor oamenilor"parintii isi invata copiii sa-si cultive o reputatie de duri si sa nu lase pe nimeni care-si bate joc de ei sa scape nepedepsit" (McCullough).

-"Evolutia favorizeaza organismele care pot fi razbunatoare cand e cazul, care pot ierta cand e necesar si care au intelepciunea s astie diferenta" (McCullough).

pledoarie antinarcisism

aici un articol interesant despre narcisismul patologic, care explica neimplicarea sau, mai bine zis, o pledoarie antinarcisism. cum sufar adeseori de un grav dezinteres social, iata o lectie de maturizare pe care mi-o asum.

intaritor

moni zice ca mi se potriveste :)

pampoane si rupere

si pentru ca tot am pornit-o cu scoala, mi-am adus aminte cum am intrat la randul meu, cu multi ani in urma, pe o poarta verde, cu ai mei de mana. apoi mi-au dat drumul si am ramas doar cu pampoanele mai mari decat parul meu infoiat si cu ghiozdanul rosu cu alba ca zapada care imi acoperea tot spatele, care un pulover calduros de iarna.

am fost genul de copil speriat de orice, iar intrarea in clasa a fost doar prima dintr-o serie de ruperi dureroase de tot ce mi-era familiar. din pacate, in cazul meu, desi imi placeau toate materiile, eu am fost mereu terorizata de lucrul manual, sport si desen. in aceasta ordine. plangeam cand aveam orele respective si mi-aduc aminte expresia de neputinta si, dupa ce specatacolul se va fi repetat de prea multe ori, de usoara iritare, a tatalui meu (el era cel desemnat sa ma duca la scoala) cand il rugam sa nu ma lase la acele ore oribile. erau de altfel singurele la care nu ma descurcam la fel de bine ca restul colegilor mei.

p.s. nu stiu de ce am simtit nevoia acestor efuziuni melancolice si inutile... oricum, pentru un tablou complet, daca imi gasesc clasicele poze din respectiva perioada, revin cu ele :)

cirtuitul florilor in natura

azi-dminineata nu am putut sa nu observ cum strazile au fost invadate de mogaldete cu ochii mari si curati, lipite de parinti care duceau absenti cate un buchet de flori in mana.

este interesant de observat cum tipul de flori indica nivelul veniturilor parintilor, gradul de interes al acestora pentru a o impresiona pe invatoare. oare dascalitele au ochiul format pentru a pune etichete copiilor in functie de cate gladiole sau crizanteme primesc, culoarea acestora si celofanul in care sunt sufocate? sau iau in calcul doar cadoul suplimentar oferit (chiar, se mai da?) fiindca florile au incetat sa mai fie de multa vreme moneda de schimb; acum oferirea lor este doar un gest de curtoazie gol, dar obligatoriu, bruiaj vizual indispensabil pentru a creiona restul tabloului.

indoite ade flori, mai degraba decat induioasate, aratand ca niste mirese iesind de la primarie, dascalitele isi depun apoi maldarele de clorofila in vazele achizitionate special pentru aceste ocazii. imi imaginez ca tot zilele astea acestea devin pline de solicitudine si le coplesesc cu atentii verzi pe matusile si pe vecinele pe care au tot amanat sa le viziteze in restul anului.

deh, asta e circuitul plantelor in natura si decat sa fie tinute artificial in viata in oala vreunui florar, macar sa ajunga undeva unde sa fie iubite macar o zi.

p.s. de aia nu imi place sa primesc flori, in special fara radacina, pentru ca nu mai pot asista la spectacolul vizual si olfactiv pe care il dau inainte sa isi dea obstescul sfarsit.

vecinii de lift

in toate lifturile cu care am circulat in romania colegii temporari de celula stau lipiti de peretii acesteia si isi zambesc rece politicos. sa fie un semn de civilizatie nemaiintalnit in alte societati care dovedeste o evolutie in raporturile cu semenii nostri? zic asta pt ca in toate filmele americane ocupantii ascensoarelor au un talent incredibil de a pretinde ca sunt singuri in cutia respectiva si iau pozitia de evacuare (spre usa) indiferent pe cine intalnesc aici. chiar si discutiile intre acestia se poarta umar langa umar, fara ca privirea sa fie indreptata spre interlocutor.

in cazul nostru sa fie vorba de faptul ca ne-am simti foarte vulnerabili daca nu am avea spatele acoperit? cu alte cuvinte ne pune la zid o usoara temere ca am putea sa ramanem cu buzunarele mai goale sau sa ne alegem cu guma in par sau pur si simplu ca vecina de la 5 ne-ar considera fara cei 7 ani de-acasa doar pentru ca o igroram desi pana mai ieri o intrebam de retete de muraturi?

pana la urma e doar o problema culturala de proxemica, care trebuie luata ca atare. mihai dinu incadreaza raporturile de acest tip in zona personala, sub-zona apropiata, in care "locuiesc" de regula cei cu care suntem foarte intimi, dar care in situatiile precum cea din lifturile aglomerate, in care simti parfumurile de toate felurile (de la dior la cel de ceapa) si poti numara cariile din gura vecinului, pot produce o usoara stare de nervozitate.

de aceea americanii par sa fi rezolvat problema elegant, tratandu-se la propriu cu spatele.
in cazul nostru, chiar daca nervozitatea ne este acceptata, tot trebuie sa adoptam aceasta forma minimala de politete, pentru ca urmatorea data sa nu fim nevoiti sa o luam pe scari pentru ca vecinii din lift au organizat un boicot impotriva noastra.

i'm back

m-am intors, fara regrete prea mari pentru absenta si poate la fel de confuza. blogul asta e pentru mine tabla la care am ales sa ies singura si sa recit lectiile invatate (un fel de de "eu pasez, eu dau cu capul"). numai ca in ultima vreme nu am prea mai invatat nimic.

merg pe un teren pe care nu il simt ca fiind al meu. mediul online mi se pare o imensa vitrina in care se oglindesc fidel lumi alternative. or, daca de cele mai multe ori eu nu fac fata ofertei mai mult decat generoase a vietii mele, cand as mai putea trege cu ochiul si la galantarul virtual? de fapt, asta fac acum, dar recunosc ca intr-un acces narcisic.