in mai toate filmele moralizatoare de 2 bani (si cam 90% sunt asa) eroul trece printr-o criza inerenta pentru a ajunge la finalul peliculei calare pe sitatie, femeia dupa care saliva, viata etc. in povestile astea personajul atinge la un moment dat fundul sacului, baltii in care se mocirlea, incepe sa (se) planga - durata crizei e variabila -, apoi are in mod invariabil o epifanie. din acel moment stii ca mai ai maxim 10 minute pana la happy end. (oricum, acesta e un curs firesc al actiunii: daca le-ar avea pe toate, nu oricine ar putea sa faca un film despre nimic, mai putin seinfield).
oricum, in telenovela numita total neinspirat "viata mea" sunt la peste al ... nu mai tin minte catalea... episod in care plang si plang si ma implic in producerea acelor lacrimi si chiar cred ca nu mai exista cer, nici speranta bla bla. si dupa ce ma descarc (15 minute in medie, de cateva ori pe saptamana), astept plina de speranta (ca un copil in ziua de craciun, inainte sa afle ca mosul nu exista) sa imi primesc rasplata si sa ma pocneasca si pe mine revelatia, sa primesc sau sa generez (verb ales pentru a arata ca muncesc si eu, nu numai divinitatea, dar se pare ca nu sunt suficient de competenta) adevarul care sa ma faca sa zic: " de acum incolo voi strabate doar potaca luminata".
dar nimic…ramanem doar eu si capul meu spart de atatea ganduri negre care imi curg prin fisuri infectandu-i si pe cei din jur....ma simt de parca as fi intr-unul din acele filme in care aceeasi placa se repeta in fiecare zi , iar personajul reuseste sa iasa din cercul vicios dupa multiple tatonari sobolanistice si asta pt ca trebuie sa se termine si filmul la un moment dat.
asadar, ce nu fac bine? nu cred ca voi rezista sa joc in cel putin 500 de episoade din tanar si nelinistit ca sa aflu secretul.... nu de alta, dar nu stiu cata vreme ma voi mai putea califica pentru rolul asta si atunci chiar eu ar trebui sa fiu nevoita sa ma concediez.
daca totusi voi gasi vreodata acel adevar cu “A”, si nu va fi prea tarziu, voi incepe sa vand si eu reteta in 30 de slide-uri, printr-o programa bine pusa la punct si prin speech-uri de mare inspiratie. iar eu chiar voi fi a cinspe mia persoana care va demonstra ca e "the real thing".
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Eu incerc sa inteleg de ce simt ce simt, de pilda. Sa inteleg ce asteptari am proiectat pe altii, adica suma dorintelor si sperantelor mele de care-i fac pe altii responsabili, ce nevoi ale mele au alea la baza si sa incerc sa ma ocup singura de ele, ce reprosuri genereaza, ca sa pricep de ce intru in tiparele de reactie. Am ajuns la etapa in care inteleg ca pentru mine mai totul se reduce, sec, la abandon si respingere.Inteleg ca altii nu au cum sa stie ce e in capul meu si ce dorinte am eu, ca oricum nu le comunic, si ca pana la urma orice reactie ar avea ei/ele e justa, pentru ca nu poti sa-i spui unui om ce sa simta si ce sa faca. Ca daca reactiile sunt diferite de ale mele, asta nu le face nici mai proaste, nici mai bune - sunt pur si simplu diferite. Si cand pun toate astea cap la cap am un fel de detasare si reusesc, incet-incet, lucrand cu mine, sa ma desprind de emotiile negative. Suferinta e alegerea noastra zilnica, pe principiul ca nu conteaza ce ti se intampla, ci cum reactionezi la asta.
Stiu de cele mai mult de ori de ce plang. Si, crede-ma, nu ajuta cu nimic. Dimpotriva, e ca si cum as contempla o mare neagra, fara orizonturi.
Si da, stiu ca nu le pot cere oamenilor sa gandesca sau sa reactioneze la fel ca mine (si ma straduiesc sa nu o fac in mod evident), dar asta nu ma face sa sufar mai putin cand, iata, sunt abandonata sau respinsa. nu ajuta cu nimic sa imi spun ca eu imi sunt suficienta, ca daca eu ma iubesc nu mai am nevoie de altceva. eu vreau ca oamenii pe care ii iubesc sa ma iubeasca inapoi. Si nu e o asteptare pe care sa vreau sa mi-o tratez. Sunt suficient de egoista sau neevoluata ca sa am pretentia la reciprocitate.
Vorbesc pentru mine doar: eu nu comunic celuilalt ce vreau (i mean in vorbe-ex:vreau sa fiu iubita de tine cum si eu te iubesc:)))) si fac confuzie (inca) intre persoane si comportamentele lor. Daca cineva se comporta altfel decat as vrea eu, decat ASTEPT (fara sa fac nimic) eu, eu ma simt ranita si e foarte greu sa accept ca persoana aia poate simti exact ca mine dar se comporta cu totul diferit. Ducand la extrem discutia, cel mai bun exemplu e dat de copiii corijati cu bataie, cu dragoste, de parinti. Eu ma gandesc ca pot alege sa vorbesc/lamuresc in situatiile astea, dar stiu ca trebuie sa-mi rezolv mai intai EU reactia de ranire ca sa nu discut in termeni de repros, acuzatie si razbunare. Si asta ma straduiesc sa fac acum - habar n-am cat o sa-mi ia, dar cred ca merita.
Trimiteți un comentariu