aseara s-a decis ca e prea obosit ca sa ma mai poata insoti in calatoria pe care am facut-o vreme de 17 ani impreuna si a plecat. m-a lasat in drum, cu bratele devenite brusc prea incapatoare in lipsa prezentei lui moi si lenese, cu auzul chinuit de lipsa torsului lui recunoscator. o sa imi fie dor de privirea mieroasa, de pernutele lui fine, de felul in care ma intampina mangaindu-se de piciorul meu si de cel in care "certa" vrabiile de la fereastra si "pastea" (da, da) iarba.
ii sunt recunoscatoare ca mi-a tinut de urat in singuratea adolescentei si ca m-a iubit generos. sunt fericita ca am avut impreuna o viata rasfatata, plina ca si burta prin care se distingea pana nu demult :).
dar, cum nimic nu dureaza o vesnicie, gore s-a incolonat in sirul celor dragi care au plecat in ultima vreme sa mai incerce si altceva decat viata...
p.s. iertati-mi penibilitatile sentimentale, dar doar asa stiu sa-i plang lipsa.
3 comentarii:
bulinule, nu mai plangea, ca in mod sigur nu asta ar vrea torcatorul sa vada...
incerc... cand plangeam, venea si imi torcea. stia de fiecare data cand eram suparata.
pe mine pierderile ma impietresc, n-am invatat inca sa le fac fata cu seninatate, tot ce pot face este sa ma ascund dupa cascade de ris, cautind utilitatea vietii in fata despartirilor. stiu doar ca merge sa cresti recunostinta ca l-ai avut alaturi, o buna bucata din drum, si credinta ca va veti revedea cindva, cumva...
Trimiteți un comentariu